Eroul principal al romanului este un intelectual preocupat, in primul rand, numai de probleme de constiinta. Este un intelectual fin, care si-a facut din speculatiile filozofice mediul fundamental in care se misca cu dexteritate. Faptul acesta ii da o putere spirituala superioara, pe care o doreste unica si netulburata. Este, propriu-zis, o izolare de viata trepidanta a complicatiilor sociale, o evadare intr-o lume in care domina numai spiritul filozofic, cu puterea lui de a gandi o alta oranduiala. In aceasta lume vrea s-o ridice si pe sotia sa pentru a trai o dragoste eliberata de contigentele comune ale vietii sociale, o dragoste care sa fie numai a lor, numai a lui. Pasiunea lui St. Gheorghidiu izvoraste dintr-o metafizica a iubirii pure si absolute care spiritualizeaza actul erotic si acesta este si izvorul geloziei sale, care il fac sa se zbata intre certitudini si indoieli.
Drama lui Gheorghidiu se consuma pe doua directii: este o drama a iubirii inselate, nu a geloziei, este drama setei de certitudine. Eroul spune: “ Nu, n-am fost nici o secunda gelos, desi am suferit atata din cauza iubirii.” – este un fel de a spune, pentru ca excursia la Odobesti in care analizeaza si se autoanalizeaza presupune o gelozie dusa la extrem. Este clar ca tot ce vede el este subiectiv si discutabil. Acest personaj trebuie privit din alt punct de vedere: el se aseamana cu personajele lui din teatru; Stefan Gheorghidiu a vazut idei, de aici nelinistea. El este construit ca si Pietro Grala pe aceasta mistuire interioara; cand il inseala sotia, el marturiseste: “Nu m-ai inselat, m-am inselat.” S-a inselat in momentul in care a ales-o pe ea, pentru ca nu corespunde idealurilor lui. Este intr-un fel drama geloziei la Gheorghidiu. Este drama lui, provocata de o hotarare si de declansarea unui sentiment care nu avea suport moral. Cea de-a doua directie este dictata de forte si ratiuni exterioare, circumscrise idealului pe care eroul si l-a asumat, prin integrarea intr-o existenta cotidiana, care inseamna familie si razboi. Acestea sunt cele doua directii ale dramei lui Stefan Gheorghidiu. 42397iug47qei4l
Stefan Gheorghidiu este un inadaptat superior (la Eminescu prima ipostaza este cea a profetului, care se confunda cu Eliade – vezi “Epigonii” - , cea de-a doua ipostaza este cea a inadaptatului superior – “Scrisoarea I” prin imaginea lui Kant – si cea de-a treia ipostaza este cea a geniului.) Eroul lui Camil – care este un alter-ego al autorului – creeaza o matrice procustiana alimentata de propriul lui ideal; el recompune continuu si zadarnic, pana la istovire, din aceste fragmente ale realitatii, o lume pe care o vrea perfecta, o vrea rotunda. Efectul acestui “pat al lui Procust” se intoarce asupra lui, proiectandu-l intr-o lume fara iesire. Eroul penduleaza intre real si ideal. Idealul lui este de sorginte filozofica. O drama a incompatibilitatii dispersata in tendinte si relatii – cu Ela, cu lumea, cu camarazii de razboi, deci cu combatantii si necombatantii, care se transforma sau devine un esec. Drama lui este drama generata de imposibilitatea comunicarii. Ea se consuma la
-2-
ue397i2447qeei
mari adancimi. Gesturile lui devin reci, se disperseaza, se frang. Este imaginea pe care o da sabia pe care o tot apesi si ea nu se indoaie, ci se frange. “Am sarutat-o chiar pe aceasta femeie, care nu mai era a mea, care era a mortii. Am privit-o cu indiferenta cu care privesti un tablou.” Intreaga viata a eroului se consuma in aceste plonjari interioare, pana la clipa definitiva, cand i se pare eroului nostru, ca ceea ce il va salva este filozofia. “I-am scris ca-i las absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti, de la lucruri personale la amintiri.” – tot trecutul. Este foarte interesant cum un om contemplativ ca Stefan Gheorghidiu, poate sa spuna ca intoarce pagina si incheie un dosar de existenta. (pentru ca, de fapt, constructia romanului este realizata la nivelul acestor dosare de existenta). Este un fel de a spune ca poti intoarce pagina si ca poti merge mai departe, pentru ca filozofia nu este o salvare; cercul ei nu devine o spirala, sa urce, ci se inchide – nu-l poate izbavi filozofia; ea genereaza alte sisteme, numai ca ele vor alimenta aceeasi sete de ideal, pentru ca acesta este eroul. Filozofia pentru Camil, este cantecul de dragoste si de moarte al eroului. Stefan Gheorghidiu este vesnic intors spre interior. El organizeaza lumea, da unitate perspectivei, o ingusteza dupa propriile lui idealuri – el recreeaza lumea, si o supune unui tipar de idealitate si astfel el va pendula intre real si ideal. Pentru Stefan Gheorghidiu lumea inseamna, in primul rand, dragoste – permanenta regenerare sau autodistrugere prin ea – dar neaparat pe principiul sentimentelor comunicante. “Cand e cu adevarat vorba de o iubire mare, daca unul dintre amanti incearca imposibilul, rezultatul e acelasi: celalalt, barbat sau femeie, se sinucide, dar intai poate ucide; de alminteri, asa e frumos.” –apare mereu aceasta idee obsesiva ca cel care iubeste are drept de viata si de moarte asupra celuilalt.
Pe St. Gheorghidiu mostenirea insa nu l-a integrat in societatea burgheza a timpului sau, ca pe sotia sa; a ramas un neadaptat, un inadaptat superior pentru ca revolta lui izvoraste din setea de cunoastere si din credinta ca nu exista salvare fara curajul adevarului. Este, deci, St.Gheorghidiu un invins? Este un invins in cadrul societatii burgheze pe care o detesta si deasupra careia se ridica. Dar el se desparte de sotia sa- si implicit de anturajul acesteia - lasandu-i “tot trecutul”. Face acesta cu convingerea ca nu poate apartine unei asemenea lumi. Moraliceste, eroul nu este un invins. El a invins sentimentul geloziei, care il dezumanizeaza; i-a nimicit dimensiunile, pe care le socotea “enorme”; a pus intr-un raport just framantarile din constiinta cu framantarile obiective ale vietii sociale, cele din urma cantarind mai greu in balanta constiintei. Intr-un cuvant si-a invins trecutul si si-a salvat astfel personalitatea morala.
In aceasta sete de a atinge Absolutul, tot recompunand lumea, Stefan Gheorghidiu va fi adus in ipostaza de invins. Stefan Gheorghidiu este un “suflet tare”, aparent capabil sa “inchida dosarul”. Sufletul tare este o metafora cu valoare de simbol, care sta ca titlu unei piese (“Suflete tari”) in care eroul, intr-adevar, se vrea un suflet tare, dar sfarseste prin a se sinucide. Si el crede ca poate distruge orice bariera pentru a atinge Absolutul in iubire, dar se dovedeste a fi infrant. Este o falsa impresie, pentru ca scriitorul ne demonstreaza ca trebuie sa fii foarte puternic sa ai curaj in realizarea acestui act. Setea de certitudine, setea
-3-
ue397i2447qeei
de a se apara ca spirit superior, este atat de puternica la personajele lui Camil, incat pentru a-i convinge pe cei cu care intra in contact, sunt capabili sa ucida, sau sa se sinucida. Din acest punct de vedere, eroul din piesa de teatru este un “suflet tare”, pentru ca nu ii este frica de moarte; moartea lui va dovedi un adevar. De fapt, se sinucide nu din disperare ca nu-l mai iubeste Ioana, ci pentru a-i demonstra sinceritatea sentimentelor lui – ca nu averea si titlul ei de noblete sunt acelea care il atrag, ci Ioana insasi. Stefan Gheorghidiu, din punct de vedere al constructiei personajului, face parte dintre personajele din lumea dramatica, din lumea teatrului. Deci, vede idei ca Gelu Ruscanu din “Jocul ielelor” si este un “suflet tare”.
